În urmã cu 6 ani am fost diagnosticatã cu neoplazie intraepitelialã cervicalã. Aveam 44 de ani. Mi se spusese și cã va fi o formã agresivã, netratabilã. Cã mai aveam maxim 5 ani.
Ca solutie mi s-a propus histerectomia totalã.
Nu voiam sã fac aceasta. Mã temeam și cã vor urma niste dezechibre hormonale și cã, printre altele, mã voi îngrãșa foarte tare; dar furtunile hormonale ce vor urma îmi vor afecta și capacitatea de a raționa (o, am vãzut multe femei care dupã histerectomie credeau despre ele că sunt echilibrate mental și psihic); cã vor fi niște modificãri anatomice, pentru că, tãiate fiind ligamentele care susțin uterul, bazinul se lãțeste și coloana vertebralã se prãbușeste.
Și ce rezolvam? Întârziam poate declanșarea cancerului, dar poate o și grãbeam, pentru că, prin operație, celulele ar fi migrat rapid în restul organismului care oricum ar fi fost solicitat mai mult pentru a compensa organele lipsã.
Știam de ceva care funcționeazã: tratamentul fitoterapeutic al doctorului Codrut Țuțu. Extracte foarte complexe numai din plante. Deoarece conțin aceleași elemente din care este alcãtuit și omul, plantele – esența lor cea mai puternicã – aduc informatia corectã și reparã mutația ADN-ului, boala.
Alt lucru bun este cã plantele nu îți cer sã gândești pozitiv ca sã te vindeci. Ele își fac lucrarea – indiferent cã ești încrezãtor sau sceptic – și reparã unde depisteazã anomalia. Ele fuzioneazã cu organismul întãrindu-l.
Aveam hemoragii luni întregi, de ani de zile, dar aș fi suportat orice, numai sã nu fac histerectomie.
Partea mea – pe care m-am oferit sã o fac – de participare era sã slãbesc pentru a ajuta sistemul imunitar și tratamentul să lucreze; să renunț la zahãr și fãinoase; la cafea; să înlocuiesc carnea cu pește și ouã; sã beau multã apã; sã fac și consiliere psihologicã (aceasta a fost o experiențã!).
Am slãbit 14 kg. Aveam înãlțimea minus 15 kg. Tincturile, douã, le luam în dozã aproape dublã de cea pe care pacientii o cred de șoc.
Am fãcut și acupuncturã, nu foarte multã, dar cu ocazia aceasta am vãzut femei cedând în fața nesigurantei și alegând tratamentul clasic, histerectomie și citostatice. Nu mi-a fost ușor sã vãd asta. Uneori am tânjit ca tratamentul să nu trebuiascã să fie alegerea mea (responsabilitatea mea, adicã). De ce să nu existe doar o medicinã care sã poatã să vindece? Ce te ajutã să alegi bine ca să poți trãi? Ce îți dãruieste acea claritate mintalã? Cred cã fiecãruia în minte i se oferã douã posibilitãti, dar majoritatea aleg sã o ignore pe cea bunã care e un glãscior tot mai firav, cât l-au ajutat sau înãbușit alegerile pe care le-a fãcut omul în viața lui de până atunci.
Da, eu mã simteam bine, dar mã întrebam mereu: oare unde mã aflu ca boalã? Ce se întâmplă cu mine?
Într-o zi, după vreo 2 ani, îmi sortam medicamentele din trusa de acasă. Le aruncam pe cele expirate, când am devenit brusc conștientã de ce fãceam. NICIODATĂ, ÎN VIAŢA MEA, NU AJUNSESEM SÃ-MI EXPIRE MEDICAMENTELE! Asta însemna că de cel putin 2 ani eu nu mai cumpãrasem medicamente. Pentru că nu mai rãcisem. Și totuși orasul fusese mãturat de cel puțin 2 valuri puternice de gripã. Eu stãtusem între bolnavi. Dar nu mã gândisem nici o clipã în timpul acesta, obsedatã fiind de cancer.
În altã zi, aplecându-mã, am realizat că o fac cu foarte mare ușurintã. Articulațiile mele erau foarte flexibile. Am încercat și alte miscãri, dar totul era ușor, foarte ușor. Mi-am amintit că la fix 30 de ani corpul meu era foarte înțepenit, rigid, limitându-i-se cu vitezã posibilitãtile de mișcare. “Asta e!” îmi spusesem atunci, “probabil cã așa este normal sã fie.” Dar nu eram împãcatã. Mi se pãrea nefiresc. Îmbãtrânisem prea devreme. Derulând, recunoşteam că nici nu avusesem grijã de mine.
În altã zi mi-am verificat dioptriile. Scãzuserã ușor, dupã 14 ani de staționare, iar vasele ochilor aveau un aspect foarte puternic, neafectat. Același lucru am auzit o altã pacientã povestindu-i doctorului. Luam aceleași tincturi.
La o radiografie osoasã, dupã o entorsã, același lucru a ieșit în evidențã: structura osoasã mai tânãrã pentru vârsta efectivã.
Acum am aproape 50 de ani și mã simt bine. Mai bine decât la 30.
N-aș renunţa la plante, datorită cãrora am o altă imunitate. Dar și o altã capacitate cerebralã.
Mã simt, știi, odată am citit o carte în care un copil se întâlnea cu zânele și, strângând darul lor la piept, a spus: “Totul este adevărat! ” Exact așa mã simt.
Totul este atât de imposibil și posibil în același timp.